Se intra printr-un dulap desfundat, traversai un metru jumate, treceai de uşile alea duble şi-ţi apărea lumea lui Be, una din lumile lui: „La dulap” (amintire a primului film, „Dulapul”, al lui Polanski, cred). Acolo, „La dulap”, se întâmplau tot felul de muzici, filme, teatre, beute, vorbe şi iarăşi Pro Musici şi Phoenicşi şi filme şi despre „scobu” (banii pe care-i puneam fiecare într-o cămaşă de obuz pe care lipise, dintr-un afiş, „Totul pentru om”, bani cu care luam oarece trosneală, ca să ne vină ideile la cap).

Afară era comunismul prin care treceam în drum spre acasă, până la gât. A doua zi ne întorceam, tot prin glodul comunismului, la dulapul lui Bebe, să ne dregem de cultură cu filmele pe care le făcea, cu proza şi teatrul pe care le scria, lecturile din Hrabal, Ilf şi Petrov, Axionov, Vampilov, Şukşin, „Călina roşie”, „Bambini di Praga”, cu voce tare şi interpretare, uneori sub ochiul teatral al lui Lelu Bihoi. Apoi cântările cu Ilie Stepan, Tavi Ştefănescu, Nicu Covaci, Mircea Baniciu, la care intervenea şi el cu muzicuţă şi percuţie pe uşa dulapului şi funduri de oale.

Acolo l-a adus pe Emil Loteanu, regizorul filmelor „Şatra” şi „O dramă la vânătoare”, în carne şi oase (nu ştiu cum, o fi făcut el cumva). Acolo şi aiurea dădea el porecle atât de potrivite cu omul, neîndemânările sau talentul lui văzut ori ascuns.

Iubea regizorii şi actorii polonezi, pe ăi maghiari şi ruşi, şi pe bulgari. El ne-a adus scenariul original de la „De ce bat clopotele Mitică?”, cu adnotaţiile lui Lucian Pintilie (cum o fi făcut?!).

Dar cine nu-i era pe plac, pe loc îl şi făcea „cioclu”. Avea el vorba asta cu o groază de ascunzişuri şi de nuanţe.

Din când în când, mai pleca într-o altă lume dragă lui, un Maramureş „primordial”, cum îi plăcea să spună. Cu oameni cu nume lungi şi adăugate: Pătru a lu’ Văsălie a lu’ Pavel, Pătru Pupăză, adică Godja, sculptor de fuse cât nişte coloane infinite, cu fraţii Petreuş (ăi de cântau: „Io şî cu Vasile-al nost’ / Am bătut şăfu’ de post; / După ce l-am dezarmat, / I-am luat puşca / ş-am plecat”), din sate cu nume omeneşti: Onceşti, Dragomireşti, Călineşti. Când se-ntorcea ne povestea de un nipon de la un ziar din Tokio, care venise să facă un reportaj despre lucruri neîntinate de civilizaţie. Şi după un timp s-a trezit în port popular moroşan, nemaivrând să plece în Japonia lui nici ameninţat de conducerea cotidianului ce îl trimisese. Între timp, comunicând el cu sătenii prin pictograme şi desene şi cu strădanie, a învăţat horinca şi cositul fără să-şi taie picioarele, de se mândreau locuitorii Văii Porcului cu niponul lor...Be a iubit tare Maramureşul. Când i se făcea dor de numai putea şi nu-şi îngăduia să plece acolo, chema câţiva prieteni de vază ai lui din acel loc pe tărâmul de la „Dulap” şi se mândrea cu noi la ei şi pe ei arătându-ni-i ca pe ai mai mândri şi de urmat semeni.

Se înconjura cu oameni vestiţi fără să-i pese că vestit era şi el. Sigur ar fi fost chemat la emisiunea Garantat 100%, dar mai întâi l-ar fi adus el pe Cătălin Ştefănescu la „Dulap”, şi pe atâţia alţii, fiindu-le egal cu toată bucuria şi trăsnita lui imaginaţie.

Dar ce s-o mai lungim, Be, de te întorci cumva, să ştii că nu-i a bună, în lumea asta, pe lângă ăi de vor să te cunoască ca pe un fără de egal, s-a umplut locul de ciocli!